UN NOU INCEPUT...
M-am căsătorit de tânără. Eram, pot să zic, necoapta încă la minte. A fost una dintre cele mai mari greșeli. Dar din aceasta greșeală, un singur lucru nu regret: cei doi copii minunați cărora le-am dat viață, doi îngeri care au dat un sens vieții mele. După 4 ani de căsnicie falsa, am divorțat. Am rămas singură cu o fetiță de 2 ani și un băiețel de 6 luni, și pe drumuri, la propriu.
Eram disperata, nu știam încotro să o apuc. A trebuit să apelez la persoana care mi-a distrus, pur și simplu viata: tatăl meu( a luat-o de langa mine pe femeia care mi-a dat viață, după care m-a abandonat ca pe un câine). Dar nu aveam încotro, nu puteam sta pe strada cu 2 copii mici. Un an de zile am stat la el, dar conviețuirea cu el a fost... Lui nu i pasa de nimic din jurul lui, decât de persoana lui, sa-i fie lui bine și atât. Dar, să trecem peste. Am inceput sa lucrez într-un bar. Lucram cate 14-16 ore pe zi, să le pot oferi strictul necesar copiilor. Doar că lucrând atâta timp, nu puteam să fiu și alaturi de copii mei care îmi duceau lipsa.
Am incercat să îmi găsesc un partener de viață, doar că...greu mai găsești în ziua de azi un bărbat care sa accepte și copii tai, dar și pe tine așa cum ești. Din păcate, am avut ghinionul de a da doar peste golani, batjocoritori. Am inceput sa vad cu alți ochi viața, o viață care nu mi-am dorit-o, nici macar nu mi-o puteam imagina. Și am hotărât că decat sa isi bata alții joc de mine, mai bine o fac eu. Profitam de ei, pur și simplu, iar prin asta puteam să le ofer și copiilor ce aveau nevoie. Doar că...atunci nu-mi dădeam seama că de fapt le distrug lor copilăria, iar mie viata.
După un timp, m-am îmbolnăvit. De la 60 de kg, in doua săptămâni am ajuns la 30 de kg. Am crezut că atunci mie sfârșitul. In vremea aceea aveam o relație cu un tip. Locuiam împreună cu el într-o garsoniera. Copii umblau la cămin și la grădiniță. Între timp m-am împăcat și cu mama adoptiva( femeia care, după ce tatăl meu mi-a semnat abandonul in fata instantei, m-a luat acasă. Din 200 de copii pe mine m-a ales). Într-o zi a trebuit să scot de la doctorita de familie o adeverință. M-am dus cum am putut, sleită de puteri. Când m-a văzut doamna doctor( cu 2 săptămâni am fost la dânsa și eram foarte bine), m-a consultat ( s-a speriat) și mi-a spus în felul următor: " daca in momentul asta nu te duci la spitalul TBC sa te trateze, sun la Protectia Copilului și îți vor lua copii!" A început să mă certe, să imi spună că eu nu mă gândesc că am doi copii de crescut și așa mai departe. Am asigurat-o că mă duc la spital. Mi-a făcut bilet de trimitere cu specificația de internare de urgență și am plecat. Primul loc unde m-am dus a fost la mama. I-am povestit ce mi-a pus doamna doctor și mi-a spus: " du-te, fata mea, la spital. Voi avea eu grijă de copii."
Si asa, cu doua zile inainte de Sarbatorile Pascale m-am internat in spitalul TBC. Dupa ce mi s-au facut analizele, de urgenta, nimeni nu mi-a dat sanse ca voi trece noaptea, atat de grav eram bolnava. O singura doctorita si-a asumat riscul de a ma trata si m-a asigurat ca in doua saptamani ma pune pe picioare. Si asa a si fost. In doua saptamani am ajuns la 50 de kg, mancam zi si noapte, parca nu mancasem de o viata.Am stat aproximativ o luna in spital. O bateam la cap pe doamna doctor sa ma externeze, deoarece vreau sa ma intorc la copii mei. M-a externat pana la urma, dar cu conditia sa vin de 2 ori pe saptamana la tratament. Dar in ziua de externare s-a intamplat ceva....
Ceva, care mi-a schimbat viata in totalitate. Nu as fi crezut ca eu voi primi inca o sansa de la viata, in adevaratul sens al cuvantului. Dar despre aceea minune, aceea sansa a vietii va voi povesti in urmatoarea postare.
Ne auzim in curand!
Publicat de IULIANA LUCIAN!
